Clopoțelul de la intrare a fost declanșat de venirea unei siluete înalte, îmbrăcate cu un costum negru, acoperit de un palton lung și gri până la glezne. Fulgii de zăpadă ce s-au perindat pe cer s-au așezat peste umerii osoși ai bărbatului ca pe vârful unui munte, motiv artistic care îi concentra fața ascunsă mai mult pe sub pălăria neagră, fața sa albă ca varul în mare ei proximitate, având pete avare în prezență doar pe înălțimea pomeților săi slabi. Bărbatul se așeză la una dintre mesele lipite de fereastra ce bătea spre drumul înghețat, finalul lunii noiembrie a venit cu rafale de vânt rece care a făcut ca pietrele aproape să crape. În bar era cald, miros de bere în butoi și cafea proaspătă, cât și tot felul de mâncăruri aromate.
Oamenii, străini, treceau prin fața ferestrei înghețați. O mulțime de alte lumi diferite de cea a celor ce se aflau de partea cealaltă a geamului aburit, alte destinații și alte dorințe. Femei cu copii de mână izgoniți de către soți, cerșetori, bogați și săraci. Cum ar fi să mă pot transfera pentru câteva ore în viața fiecăruia dintre ei? Aș muri oare instant sau m-aș chinui o viață? se întrebă bărbatul, împachetându-și paltonul și așezâdu-l pe scaunul alăturat, totuși, analizând în continuare cu atenție oamenii de pe bulevard.
Printre ei, fulgerător, tranversă longitudinea ferestrei un bărbat elegant, cu bărbia cufundată în piept. El trebuie să fie! își spuse bărbatul, urmărindu-l cum dispare din spectrul lui vizual.
Apoi clopoțelul se auzi din nou, o altă siluetă intră parcă pe scenă în actul al doilea. O vestimentație asemănătoare cu a primului; înălțime redusă cât și generozitatea roșului pastel de pe fața acestuia, alături de o mustață densă îl diferenția.
-Bătrâne! Aici sunt! adăugă albiciosul, salutându-l cu mână.
-Mă bucur să te revăd, chiar dacă circumstanțele nu sunt tocmai pe placul meu, prefer întâlnirile planificate din timp, adăugă nou-venitul îmbrățișându-l zâmbind.
-Domnule doctor, nu operăm pe nimeni aici și v-am anunțat cu destul de mult timp. Ia loc, te rog!
-Voi artiștii, scriitori, sunteți sensibili în timp. Aproape lipsiți de el, însă, în lumea celorlalți trei ore sunt un fleac prin care îți debusolezi programul, adăugă doctorul instalându-se pe partea opusă a mesei.
-Hai să fim puțin mai veșnici, adăugă scriitorul.
Urmă o destăinuire a ultimelor fragmente ale vieții lor, comandaseră o cafea și un rom scump pe care îl aruncau pe gât de parcă erau pe culoarul unui vas. Ceasul, într-adevăr era în aura veșniciei, împingându-și cu greutate secudarul în circumferința sa.
O oră mai târziu, barul era plin, oamenii dansau, muzica blues răsuna. Cei doi prieteni vechi ciocneau paharele de rom.
-Cât de crudă poate fii viața, domnule doctor! De ce ne este astfel concepută? spuse scriitorul cu aspect muribund, așezându-se cât se poate de comod pe scaunul din lemn.
-Presupun că te referi la ce reprezintă viața de astăzi, adăugă bărbatul de vizavi, proaspăt bărbierit și mirosind a steril constant.
-Un adevărat doctor, simțire emoțională a pacientului, nu credeți că undeva, cândva în tot ceea ce reprezintă timpul s-a pierdut o fărâmă?
-Observ că vă gândiți la o nouă scriere, de la ,,Fata cu ochii vărgați”, autorul Adrian Corbeanu parcă a dispărut de pe scena vieții literare, adăugă doctorul.
Viața în aceste seri ale Bucureștiului din Centrul Vechi e acoperită de o întreagă aulă de pace, un soi de al doilea câmp de protecție al Pământului față de necunoscutul spațiului cosmic; dar care alege să sigileze o lume a două minți plăpânde ale corpurilor din carte și os, din sentiment și realitate... a doi oameni.
Sorbeau din cafeaua aceluiași loc pe care îl serveau de când se cunosc, atât de mulți ani de cafea și discuții, atât de multe încât până și tavanul din lemn a ajuns să le vorbească amintirile altora sub aceași masă. Doi prieteni vechi, un obicei vechi, doi necunoscuți din totdeauna.
-Unde dorești să ajungi, Adrian? adăugă doctorul.
-La generația zilelor ce vor apărea, Constantin. Cui și ce îi las eu lumii noi? Cum le las eu viața mea pe care nu o voi trăi niciodată?
-Îți par periculoși? Lumea zilelor noastre emite vreun pericol în viziunea ta?
-Da! șopti scriitorul ciocnind ceașca de masa din lemn de brad.
-Ciudat deznodământ, dar am împărtășit un scenariu cât se poate de palpabil într-o seară pentru a-i povestii unui pacient trecutul său pe care boala îl furase; dar parcă e făcut pentru credința aceasta a ta.
-Te ascult, spuse muribundul ducând cu multă greutate, tremurător, ceașca de cafea la buze.
-Un copil, un om născut în anul 1900, odată cu nașterea secolului al XX-lea, avea să mai aibă șansa libertății acestei vieți pe care o deplângi? Un om care se va naște și va crește într-un sat uitat de lume, legădat ca să adoarmă de Primul Război Mondial; om care își va saluta și săruta tatăl în gara din Ploiești, îmbrăcat ofițerește, cu haine triste; om care avea să nu se mai întoarcă niciodată.
Scriitorul își sprijinea obrazul în degetele palmei sale drepte, uscațive, lovindu-și tâmpla repetat cu cel arătător, sinistru și tăcut.
-Orfan... continuă doctorul Constantin, un orfan care va suferi secete și foamete; un biet malnutrit la munca câmpului pentru a-și întreține familia cu mâinile crăpate. Acesta va merge pe sfoara vieții precum cel mai mare acrobat din câte s-au văzut, dar care, din lipsa unei șanse prin educație va lucra, poate, într-un oraș apropiat, munca grea a uui depou uleios, domnule.
-Constantin, este o situație complicată...
-Apoi, la rândul său va fi sărutat de fiul său într-o gară din Ploiești în ’41, cu lacrimi în ochi din cauza neșansei contextului vieții sale. Cu singurul său nororc, se va întoarce ologit și va trăi o viață sinistră, sumbră și întunecată a întregului regim comunist român, târât prin lagăre de educare, schingiuit de alți români a căror viață i-o datorează. Într-un final va muri precum un câine, dar nu înainte de a-și pierde mințile; încheie doctorul, sfârșind ultima cusătură a discursului său.
-Iar acum ce mă vei întreba, doctore?
-Crezi că Dumnezu e drept, Adrian? De ce să trăiești un chin neprovocat de tine?
-Îți înțeleg raționamentul, dar vreau să-ți demonstrez de ce astăzi și mâine sunt mai periculoase decât ieri.
Un alt moment de tăcere se așternu...
-De ce să ucizi un pumn de fluturi? Asta reprezintă ceea ce mâine va popula pământul, un biet pumn de fluturi năuci de această realitate fals prezentată de realitatea adevărată.
-Consideră-ne un stol de fluturi și asta vei vedea pe stăzi, e absurd, Adrian.
-Nu-ți pierde mințile, doctore! Cu siguranță mă înțelegi.
Între timp cei doi au fost întrerupți de domnișoara ospătar, a cărei vârstă se vedea lipsită de adevăr sau ură, vârstă aceea în care pășești timid în linia întâi a tranșeului orășenesc al vieții; cu deosebită curtuazie întrebându-i dacă mai servessc ceva.
-Încă un rând de cafea, te rugăm, adăugă doctorul, zâmbindu-i.
Fata, bucălaie și cu părul prins strâns în coc clătină din cap și se întoarse către bucătărie. Muzica de la radiofon oferea întregului peisaj al barului din mijlocul orașului un iz interbelic, o nunață de cafeniu prin simplele melodii ale frecvenței ,,33.2”, post radio intitulat ,,Nostalgia”.
-În momentul în care telefonul meu de la cabinet a sunat, iar vocea nu-mi cerea o programare, am crezut că părinții mei au murit sau că micuța lor casă a ars din temelii. În continuare aștept să-mi spui care este motivul, definitiv, al întâlnirii noastre, continuă doctorul.
-Mă tem de ce vor trăi cei de după noi, Constantin! În ochii unui poet ca mine viitorul este sinistru. Mă tem că am făcut o greșeală capitală, că am salvat un fluture, omorându-l. E oare greșit că am făcut un rău, un dezastru, pentru un bine?
-Îmi tot predici despre acești fluturi, nu te înțeleg, pur și simplu nu înțeleg, spuse bărbatul împachetându-și batista.
-Mi-am ucis fiica, doctore...
Liniște. Gol. Spațiu și materie salubră. Vocea încântătoare a lui Francesco Merli se apleca pe aripile-i subțiri printre loviri de cești, foșnete, glasuri rătăcitoare și pantofi prăfuiți sărind pe podele prăfuite. Doctorul, cu greutatea unei ancore legate de gâtul său, reuși să-și ridice privirea și să-l țintească în ochi pe bunul său prieten.
Îl cunoștea de pe vremea când, la începuul gimnaziului fiind, luându-și bătaie în curtea școlii de către cei mai mari, Adrian a intervenit prentru a-l apăra; concluzia a fost că ambii aveau să primească ,,botezul de la școala 9”, un obicei vechi al gimnaziului din satul Ordășteni. Nasurile sparte, alăturate de un semn care îi va urmări toată viața și un dinte lipsă au făcut parte din proces. Au continuat o lungă relație de prietenie, se ajutau reciproc, ba chiar soarta a făcut ca în timpul facultății, deși erau studenți la două facultăți diametral opuse, să locuiască în același cămin vechi al capitalei. Au mâncat luni de zile pâine goală, săraci fiind din cauza opresiunilor comuniste ale vremii, în spatele clădirii care le oferea o casă. Împărțeau tot ce aveau într-un mod frățesc, iar când Revoluția din 1989 i-a prins pe străziile pline cu ură, după ce Adrian a fost împușcat în picior, un singur om a ales să se arunce aproape în fața morții, să-l tragă într-o gaură de canal și să-l scape din față unui tanc comunist, pregătit să treacă peste orice cadavru viu, iar acela a fost Constantin Pleșa.
Mai târziu, primul avea să devină un autor cunoscut, apeciat și urmarit, iar celălalt un doctor extraordinar, continuând să salveze oameni toată viața, după cum se pare că îi era obiceiul.
-Mulțumim, domnișoară! spuse Adrian, zâmbindu-i domnișoarei ospătar, provocându-i înroșirea obrajilor rotunzi, facând-o să pară, datorită tenului său albicios, o păpusă Matrioșka.
La masa celor doi se mai auzeau doar ciocnirile lingurițelor de partea interioară a ceștilor de cafea, coadă acestora prefăcându-se în praf prin aburul fierbinte.
-Ce glumă este asta, Adrian? își făcu Contantin, în sfârșit, curaj să vobească după minute bune de liniște.
-Cea mai proastă, doctore! Cea mai proastă glumă reală din viața mea.
Constantin încerca să își păstreze minima decență și să pară a fi cât se poate de liniștit. Nu știa dacă să urle sau să amuțească pe vecie, nu știa dacă e real.
-Știu ce gândești, știu ce simți și trăiești. Știu ce a simțit și ea când am adus cuțitul rece peste gâtul ei. Îi auzeam în timpane fiecare înghițitură a salivei, în încercarea de a-și ascunde gâtul, fiecare bătaie a inimii în ritm cu fiecare rugăminte să mă opresc. Am simțit cum i-am sfâșiat gâtul, cum sângele a înecat-o și cum și-a dat duhul. O iubeam.
Doctorul îl privi stupefiat, vedea în ochii lui o pată neagră, realiză în final că în fața lui se afla un psihopat costumat în domn.
-Adrian, ce ai făcut? spuse doctorul îndreptându-se pe scaun.
-Am continuat procesul, am fost în casa părinților mei. A fost mai ușor decât credeam. Dormeau în tihnă, aproape că tind să cred că nici măcar nu au simțit întreg procesul, cuțitul a alunecat cu ușurintă; poliție deja este deja acolo și îmi analizează amprentele.
-Dar... de ce toate astea?
-Pentru că am fost obligat, doctore! Obligat! Iar obediența mea este cea mai bună soluție.
-Ce vrei să spui, Adrian? spuse Constantin ridicându-se.
-Nu încerca să pleci, este inutil. Lucrurile s-au schimbat, prietene. Comuniștii vor reveni, nenorociții ăștia ne vor distruge din nou, iar eu nu am să permit să își bată joc de ce iubesc. Deja sunt instalați, iar de data asta vor să măcelărească pe oricine le stă în cale. Familia mea, ei nu aveau cum să treacă peste, îmi știi legăturile cu conducerea, știi că am făcut în toate scrierile mele o defăimare a lor, noi doi am huiduit pentru prima dată în București, în Piață! Iar, altfel fiind spuse... sunt sfârșit.
Descărcări de armă se auzeau pe străzi. Lumini puternice se aprindeau de prin cele mai întunecate unghere. Ele se vedeau precum artificiile pe fereastra. Oamenii din bar au început să țipe, țipete ce îți sfâșiau timpanele. Frica, moartea și întunericul dansau în jurul barului. Doar doi bărbați se priveau fix pe când ceilalți fugeau fără simțiri. Adrian Corbeanu și Constantin Pleșa se priveau atent.
-Dacă regimul direct nu i-ar fi omorât, timpul o făcea. Mă temeam pentru ei, înțelegi?
-Ce vrei de la mine? spuse Constantin, încreștându-și dinții.
-Să te salvez! spuse Adrian, vocea tremurând la auzul fiecărui om care a ieșit din bar și care a pica lovid fiind de gloanțele fără suflet.
În fața barului se auzeau frâne aspre ale mai multor mașini, apoi uși ale acestora deschise și trântite. În final, încărcături de armă.
-Vreau să plec! Nenorocitule, vrei să mă omori!
-Doctore, noi eram morți de mult... ești în locul potrivit. Eu degeaba aș pleca, am să mor în mâinile lor, spuse Adrian așezând un cuțit pătat de sânge pe masă.
Doctorul se repezi și-l prinse de gulerul cămășii, urcându-l întrucâtva de masă.
-De ce-mi faci asta, nenorocitule!
-Casa ta probabil este deja spartă și incendiată. Am pregătit o mașină în spatele acestei clădiri, mai sunt exact cinci minute până când va pleca, te poți duce prin spate, mașina te va duce la familia ta, spuse scriitorul privind ceasul din perete, care nu mai reprezenta nimic.
Doctorul îl desprinse din strânsoare și se îndepărtă de la masa acestora, privi speriat spre fereastră, în afara barului, respirația greoaie a unor oameni înarmați se observa cum se înălța spre cer, respirația lor rece.
-Omoară-mă tu, amice! Noi nu vom scăpa din mâna lor, noi nu vom putea scăpa niciodată. Am vrut ca cei pe care îi iubesc să fie cruțați de mine. Astăzi, aici, voiam să îmi faci și mie acest favor... dar de ce să ucizi un fluture deja mort? spuse Adrian împingând cuțitul spre marginea mesei.
Timpul se opri, doctorul se opri. La picioarele lui se afla chipul palid al ospătăriței tinere, o față speriată, într-un mod ciudat în balta de sânge.
-Noi nu vom scăpa niciodată... noi... noi... Adrian...
Doctorul se deplasă agale către masă. Se așeză cu greutate pe scaun, umple paharele cu rom și oftă, ceasul anunță faptul că cele cinci minute s-au sfârșit, că viața a plecat. Împinse cuțitul, acesta se ciocni violent de parchet.
-Știam... de ce să ucizi un fluture mort? De ce să distrugi sfârșitul, eu sunt mort de când am intrat pe ușă.
-Să ciocnim! spuse bărbatul în timp ce barul avea să fie cuprins de flăcări, după ce în jurul barului un bărbat avea să aprindă o dâră subțire de benzină.
-Suntem unul și același, suntem și morți și vii, am vrut să iau cu mine tot ce iubesc, erai ultimul. Îmi e frică, îmi e atât de frică. Hai să rămânem o veșnicie aici, să bem.
-De ce să ucizi un fluture mort? Probabil ca să trăiască... spuseră doctorul, ciocnind paharul cu cel al scriitorului și turnându-l lent pe gât.
Gloanțele bărbaților de afără începuseră să spargă peretele din lemn, ferestrele și tăblițele din spatele barului, înfigându-se printre flăcări. Gloanțele au ajuns să sfâșie și craniul și trupul celor doi bărbați, doborându-i precum doi brazi pe podeaua ce avea să devină roșie. Omorându-i iar și iar. Prezentul trezește trecutul și-l batjocorește, îl umilește și apoi îl uită. Două bălți de sânge ale unor oameni ce au ales să moară pentru a fi liberi. Dar nu îi durea, nu le era frică... pentru că ei au murit de mult... pentru străini, pentru iubiți... cândva în ’89... sperând că nu degeaba...