Am frânat atât de puternic încât mirosul cauciucurilor încinse mi-a invadat nările și s-au învârtit violent în plămânii mei, deja negri din cauza tuturor anilor de fumător, precum o albină care zboară din floare în floare pentru a mai simții o dată aroma dulce a polenului. Mașina a rămas asemeni unui simplu obiect din tablă pe marginea șoselei, pe muchia unui șanț modest, fiind mai mult o scobitură în pământul invadat de începuturile verzi ale primăverii.
Scriu acest bilețel din simpla plăcere a vieții de redactor și scriitor pe care am avut-o o viață de om, scriu pentru a rămâne un mesaj sub orice lucru fără de însemnătate pe lumea asta. Am plecat din București, cu mașina aceasta ce aproape îmi făcea favorul pe care eu însumi l-am gândit și urmează a fi înfăptuit sub propria-mi forță a unui deget. Fascinant, fascinant cum simpli mușchi și nervi ai unui deget decid ceea ce minte-mi plânge de mult timp, un deget stinge cincizeci și șase de ani de existență.
Acum mă aflu în mijlocul unui câmp, parcă și aud fluiere de nai cum îmi cântă drumul. Mi-am adus fotoliul, adesea stau pe el când citesc sau scriu lucrările mele, iar aceasta de față va fi cea mai bună cu siguranță. L-am târât de la mașină și până aici, până în mijlocul acestui câmp superb, lipsit de orice urmă de distrugere umană; l-am târât, deoarece am slăbit foarte tare de câteva luni, iar mușchii mei s-au atrofiat într-un mod atât de grotesc încât îmi urăsc armura aceasta compusă din carne și oase.
Sunt aici, chiar aici sunt, în mijlocul inimii mele, aștept ca sfârșitul să vină de la sine, fiecare gest să fie firesc și necontrolat; astfel a luat naștere și această lucrare al cărui nume vreau să-l descopăr pe parcurs, până la final. Vreau să fie un nume reprezentativ, care să mă definească, pe mine, pe marele poet necunoscut Ieremia Odriș; născut, trăit, respirat pe fiecare meleag pe unde am umblat cu ochii ațintiți în cer.
Când m-am trezit în zorii dimineții, am știut la fel de bine ca atunci când ochii mi se închideau privind tavanul palid al apartamentului meu, faptul că totul se va termina, că va fi ultimul somn, vis și răsărit pe care corpul meu le va simți. Mi-am gătit o omletă, am pregătit geanta pentru locul de muncă, cu ajutorul vecinului meu mi-am cărat scaunul până în portbagaj, apoi mi-a început aventura. Am preferat să-mi public și ultimul articol, am vrut să dau semne tuturor ignoranților lumii moderne că există un copac bătrân care a putrezit din cauza urâciunii voastre. Urâtă ești lume modernă, urâți îți sunt colții și privirea și prezența ludică. Articolul a fost intitulat: ,,Semnat: Ieremia” și relevă o compoziție formată din Eminescu, Nichita și bietul suflet Labiș, construită de un cerșetor pe străzile unei metropole, care va avea sfârșitul fețiței cu chibrituri din tainele lui Hans Christian Andersen.
A urmat un drum fără directive, doar cu simțiri. Am condus timp de două ore și jumătate, fără să știu încotro, iar când sufletul mi-a zis care-mi va fi mormântul, am frânat în așa fel încât roțile au zbierat de durere, târându-se până la impactul cu un copac lateral; un vișin bătrân și uscat. În capul meu este o furtună, iar lacrimile sufletului meu se revarsă printr-un râu de sânge ce curge din arcada mea spartă în timpul frumosului impact.
Câmpul, era atât de clar, atât de limpede faptul că acest câmp îmi este inima. Superb e câmpul cât și simplitatea existenței lui. Aștept, aștept...
Este o vreme noroasă, cu adieri palide de vânt. Trag aer în piept, mă răcoresc. Am pierdut tot, iar acum mizeria care începuse să se agațe de mine va fi distrusă de musculatura unui deget îmbătrânit de ani de scris. Câmpul, pare o infinitate dintr-o parte în alta, iar eu sunt chiar în mijlocul lui. Oare este acest loc de fapt sufletul meu? Oare sunt deja mort? Oare am apăsat deja pe nenorocitul de trăgaci? Și oare de câte ori mai trebuie să mai mor ca să mor o singură dată?
Stau de-a dreptul tolănit pe acest fotoliu vechi, iar vârfurile picioarelor mele dintr-o pereche ponosită de pantofi maro, zgâriați, mă împing spre a mă așeza la fel de demn și ostenit precum marele Napoleon în tabloul lui Paul Delaroche. Mă uit la norii ce ating linia imaginară a orizontului, acei nori care îmi formează viața într-un mod copilăresc. Văd cum copilăream prin dealurile prahovene din spatele casei bunicilor mei; cum bătrânul mă învăța să grădinăresc, să plantăm viță de vie spunându-mi lipsit de regret: ,,Pentru tine le punem, tătaie! Că eu nu oi mai apuca să mănânc vreo broboană, fie ea și verde.”. Iar eu naiv fiind, copil, îl întrebam de ce continuă, iar el îmi răspundea cu vocea tremurândă: ,,Acesta este rostul vieții, tătaie! Să iubești trecutul bunilor tăi, să iubești prezentul tău, iar la final să le iubești viitorul familiei tale. Iar totul sub cerul Domnului.”, cuvintele grele, atât de grele. Atunci mi-a imprimat palma lui grea și bătăturită pe pereții sufletului meu. Norii îmi spun și gustările bunicii, și sărutările mamei sau sfaturile tatălui meu. Prima familie care a plecat. Bunul meu spunea că totul e sub ochii Domnului, iar eu am decăzut, am distrus șirul iubirii timpului, un ateu. Dar acum realizez că nu există om care în fața morții să fie ateu, cu ultimul suflu strigă cu siguranță către El.
Atât de amuzant, miliarde de vieți, povești sub lumina unui bec dintr-o casă din pământ sau a unei case dintr-un conac care valorează sume enorme, dar același sfârșit josnic.
Am fost și rege cât și sclav, am iubit cât sufletul meu a putut o femeie care avea să moară din cauza mea. A murit din cauza mea... a murit din cauza mea...
Acest câmp nu este nici sărăcia, nici bogăția. El doar este, el doar simte vibrația sufletului meu. Acum cred cu toată ființa mea spusele lui Marcu: ,,Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” Oare eu mi-am pierdut sufletul? Oare sunt mort deja? Oare am îndrăznit? Frumos ești câmpul inimii mele, îmi aduci liniștea prin fiecare bătaie a vântului care flutură firele de iarbă spre am provoca chicotitul mort, atingându-mi gamba.
A murit din cauza mea, am împins-o. De ce am împins-o? Acest aspect definit ca nervi, criză de nervi. Aș muri oricând pentru ea, aș vrea să mor oricând, mi-a dat zilele ei, iar de douăzeci de ani le tot car în spate, un sac de sare, un veac de sare.
Liniștit îmi ești, drag câmp. Tu ești ceea ce trecutul a creat, vița de vie, ești eu. Mama îmi spune calmă, întotdeauna: ,,Alege cine vrei să fii când o să crești, iar înainte de toate fii bun!”. Îmi cer scuze mamă, am fost bun, dar nu cu mine, nu cu cei pe care îi iubesc, ci cu răul, am fost bun cu răul.
Într-un final, în jurul meu se rotește întreaga mea viață, în jurul fotoliului meu maro, se țin de mână și chicotesc toți de fericire. Dar oare îmi merită viața moartea? Poate că asta o să sădesc eu: Moartea scriitorului.
De ce plâng? De ce cad aceste picături sărate peste hârtia mea și-mi înting cerneala? Probabil că a venit sfârșitul. O să mă caute oare cineva? Probabil... vreau doar liniște.
Oare eu încă dorm? Oare tot ce se petrece este un vis? Frumos am dansat cu tine aici, pe scena câmpului, dragă Ioana! Lasă-mă să te mai iubesc până să dispari iar sau măcar promite-mi un dans și mai târziu. Bunicule sper să mai plantăm împreună, tată sper să mă mai mângâi pe obrajii mei înghețați. Iubito, iubito sper că mă mai iubești, mai iubește-mă o clipă... dă-mi o fărâmă din tot ce am greșit ca să știu că am trăit o clipă. Mai tineți-mă în brațe, dar strâns. Vreau să mai râdem, să mai povestim până se crapă de zi; vreau să mă sărutați pe frunte când câștig un premiu și să mă trageți de urechi când greșesc. Vreau să gust iar mâncare ta, mamă! Să mă cerți că am slăbit. Vreau să îmi răspunzi pentru a mia oară la întrebările mele stupide, tată! Vreau să-mi explici iar și iar ceea ce lucrezi în magazia din spate.
Dar a venit momentul, îl simt. Ultima lucrare, ultimul cuvânt scris de Ieremia Odriș, sub un moment rece, greu, plâng în hohote de parcă am murit deja...
O să-mi iau pistolul și o să mi-l proptesc sub bărbie, ușor aplecat spre creier. Și oare o să am curaj? Și oare mușchiul degetului meu va avea atâta putere să omoare un om? Eu am atâta putere să omor un om?
O să-mi străpungă creierul și se va înălța cu sufletul meu spre cer, va sparge norii și-mi va da clipa de viață, de suflet, o pată care a trăit cândva. Ultima lucrare, cu puncte de lacrimi sărate și sânge, vreau să o numesc: ,,O clipă, un veac...”
Apoi pistolul se va proptii și mai tare de gâtlejul meu, voi trage aer în piept, voi asculta viorile cum cântă, cum câmpul din sufletul meu va muri iar, dar acum cred că va fi ultima dată. Cu lacrimi în ochii, mușchiul degetului meu va împinge ușor trăgaciul, iar eu voi privii cerul. Ușor, lent, clipa mea... clipa mea... O, tu viață!... o clipă ai fost, o clipă ai fost... apoi o să duc trăgaciul până la final și un sunet metalic va umple golul viu, omorându-l... un simplu sunet... poc!...