Ochii-ți sunt precum înaltul cer,

în noaptea rece și-atât de plăcută,

în care bolta-i plină de stele,

și mă cufund încet privind mereu spre ele,

pierdut în sentimente,

așa-s ochii tăi!

Buzele-ți sunt precum un fastuos deșert,

în a cărei căutare,

aștepți și iar aștepți,

o oază ce se ascunde sub un zâmbet discret,

așa-s buzele tale!

Glasu-ți cântec de primăvară,

sub a salcâmilor umbră,

când păsările vin,

când tot mai multe umblă,

dar cine să le audă?

să audă al lor cânt,

purtat mereu de vânt,

spre infinitul cer,

când eu te ascult pe tine.

Când zâmbești,

undeva în lume se produce cel mai frumos curcubeu văzut vreodată,

cea mai frumoasă floare

apare,

și nimeni nu o culege, de teama de a nu o distruge.

Iar tu zâmbești.

Și spre greșelile noastre,

ne sărutăm cu ardoare,

uitând de timp, uitând de ceilalți, uitând de tot,

uitând și iar uitând;

să te privesc și poate,

să zbor spre nu știu unde, nu știu când.

Doamne, ce mai noapte...